Maroc 2005

Balázs fickósan pózol Marrakesh UL-repterén az elsõ elõtti napon a gépek összeszerelése elõtt Balázs a l'aéroport UL de Marrakesh, le jour J-1, avant d'attaquer le montage des machines

N-am îndrãznit sã vorbesc despre acest proiect cu soþia pânã în ultimele zile înainte de plecare. Plãnuiam totuºi o ieºire micã la zbor cu moto-deltaplanele în Africa, împreunã cu prietenii mei de la Fly in Paris. Parca aveam deja mustrãri de conºtiinþã dinainte faþã de familie ºi nu doar, pentru faptul cã voi lipsii vre-o zece zile, plus riscurile care nu prea se cuvin pentru un tãtic dar mai ales pentru cã ºtiam cã aceastã excursie sunã despre o distracþie uriaºã, trãiri intense ºi aventurã care trebuie trãitã la maxim. Mai mult decât atât, am reuºit sã-l înnebunesc ºi pe colegul meu Tóth Balázs cu aceastã idée chiar încât ne-am înþeles cã vom lua cu noi un motodeltaplan ºi o motocicletã enduro ºi vom merge alternativ unul pe 2 roþi pe când celãlalt în aer astfel încât sã simþim cât mai intens atmosfera africanã din ambele perspective: între dunele de nisip ºi în spaþiul aerian de de-asupra acestui relief aparte.

Am ajuns în provincia Marrakech purtaþi de aripile Royal Air Maroc pe data de 25 Martie în numãr de 25 aventurieri. Iniþiatorul ºi coordonatorul proiectului Stephane Kübler a venit alãturi de colegul lui Bernard care de mai bine de ºase ani îºi câºtigã existenþa într-o continuã aventurã asigurând asistenþã tehnicã la raliurile din deºertul african. Înainte sã-ºi aleagã aceastã nouã meserie a fost ºi el instructor de zbor la clasa moto-deltaplan dar la fel precum mulþi alþi împãtimiþi ai acestei preocupãri, au dat faliment. De-atunci el este prezent la absolut toate concursurile de raliu de pe continent ºi cunoaºte toate vãile, canioanele, oazele ºi alte formaþiuni tipice de acces din munþii Atlas. Se zice cã ºi palmierii îl cunosc deja de la depãrtare. Jean Michel
Rivaud este un alt amic din echipa lui Stephane. Pe acesta am avut onoarea sã-l cunosc cu un an înainte cu ocazia Raliului Carpaþilor. Ce mai ºtiu despre el este cã de 30 de ani trãieºte exclusiv din zborul cu motodeltaplanul. Adevãrul e cã asta înseamnã implicit instrucþie, ghid de excursii aeriene, filmãri, teste de prototipuri, ºi alte activitãþi pe aceeaºi ramurã. La cei 51 de ani este combinaþia perfectã între profesionalism ºi voie bunã, lucru care se vede de departe pe privirea, zâmbetul senin ºi ideile pe care le are.
Marocul ocupã un loc aparte în geografia ºi cultura bãtrânului continent. Precum regele Hasan al II-lea obiºnuia sã spunã: Africa este copacul ce aspirã seva dãtãtoare de viaþã din pãmântul african ºi a cãrui frunze respirã aer european. Primele lucruri care m-au surprins au fost, prezenþa organelor de ordine ºi a armatei de pretutindeni ºi imaginea regelui Mohamed afiºatã prin tot locul. Ori pentru cei de generaþia mea ce provin din zona europei de est, aceste aspecte trezesc amintiri ale dictaturii militare cu efectele psihice care dominau aceastã politicã.
Dar ca sã nu ne adâncim în acest spirit negativ îmi amintesc o glumã ce-am auzit-o acolo în gaºca ce se strãduia permanent sã menþinã voia bunã în ciuda acestor imagini mai puþin relaxante: Doi urºi polari mergeau prin deºertul Sahara ºi odatã unul zice: mai, îþi dai seama ce alunecos or fi fost locurile astea de au împrãºtiat ãºtia atâta nisip… Nu ºtiu cum ar fi viaþa în Maroc fãrã uniforme, restricþii ºi interdicþii, ba militare ba islamiste dar aºa cum este, oamenilor li se pare normal ºi aparent totul merge bine. Spre exemplu noþiunea de furt este necunoscutã. Nici chiar în cartierele mãrginaºe, în mijlocul bazatelor aglomerate nu existã motiv de teamã de tâlhari, nici chiar de comercianþi insistenþi, cerºetori sau alte soiuri de ºmecheri pe care-i cunoaºtem de prin Europa. Localnicii sunt prietenoºi, oneºti ºi discret curioºi. Oamenii legii sunt respectuoºi ºi binevoitori gata sã ne-ajute. Oriunde am aterizat, oricât de departe de civilizaþie, în nici zece minute garantat apãreau doi poliþiºti (a fost când au venit þinându-se de mânã – lucru obiºnuit la ei care semnificã prietenie ºi nu vre-o înclinaþie sexualã) eleganþi, cu uniforma la patru ace, ºi întotdeauna au început cu: Bienvenu au Maroc, comment ca va? Apoi urma sã petrecem o grãmadã de timp completând hârtii, acte ºi alte birocraþii dar niciodatã nu s-au comportat urât, nu pãreau dezgustaþi de munca pe care o fac ºi nici nu impuneau vre-un ton dominant. Cât despre timp, la ei este o noþiune largã, abia cã se poate defini, în orice caz nu este nici o grabã.
Regele Mohamed al VI.-lea este un tip simpatic, a redus analfabetismul din þarã la sub 50%. Cu toate cã religia oficialã de stat este islamismul, el este un “manager al marocului” prin deciziile pe care le ia, poate fi considerat un adevãrat avansat al lumii. Sã ne gândim numai la faptul cã a fost în stare sã adune toate ambalajele de plastic abandonate ºi purtate de vânt prin toatã þara.
Dupã sosire ne-am deplasat drept la aeroportul de ultrauºoare la bordul a douã microbuze. Acolo am despachetat, am descãrcat echipamentul de pe remorcã, am montat aparatele si le-am verificat minuþios dupã care am fãcut ºi zborurile tehnice pentru reglaje. Apollo-ul 912 iXess, pe care nu l-am vãzut din toamna anului precedent aratã impecabil deºi a fost folosit ca aparat de ºcoalã pe aerodromul francez Coulommiers unde l-au ºi îmbogãþit cu vreo 120 de ore de zbor în ultimele ºase luni. Motorul este bine rodat, iar aripa a fost reglatã de Stephane pentru vitezã mare. Astfel am primit înapoi spre a-l folosi pe perioada acestei aventuri, un aparat la care nici n-aº fi visat înainte.
Pe când ne-am sãturat de zbor a rãsãrit ºi luna, aripile jos ºi ne-am întors în oraº unde eram cazaþi, un local de cea mai înaltã clasã unde toate au fost foarte bune exceptând faptul cã nu se comercializa nici un soi de bãuturi alcoolice. La cinã am primit cuscus, apoi zilnic tot cuscus, asta fiind mâncarea lor tradiþionalã oferitã din respect. Ultima searã n-am putut s-o mai mãnânc fiindcã am avut un coºmar în care soþia mã aºtepta acasã tot cu cuscus. A doua zi dimineaþã deja la ºase eram în drum spre aerodrom, iar la opt eram deja în aer în drum spre Benil Melal. Terenul este semideºertic iar localnicii încearcã sã forþeze agricultura. Ne-am dat seama rapid cã nu ne putem orienta dupã hartã.
Din cauza mãrimii însemnate pe care o ocupã þara pe continent, nici nu existã hãrþi la scara de 1:500.000 iar cele de 1: 1.000.000 sunt total lipsite de precizie, aºa cã navigaþia cea mai eficientã era dupã þevile de irigaþie apoi mai erau niºte drumuri dacã se pot numi aºa ºi mici aºezãri. Unele dintre acestea construite chiar în trecutul apropiat lipsesc de pe hartã. Aºa cã noroc cã s-a descoperit GPS-ul. A, ºi ar mai fi o soluþie mai buna chiar: zborul în formaþie cu J.M. Rivaud pe care toþi îl cunosc ca Janmi. El ºtie pe unde, la ce înãlþime ba chiar ºi locurile unde se poate ateriza “forþat”. Dupã Benil Melal a urmat Midelt înspre care a trebuit sã ne ridicãm la altitudinea de 3500 de m faþã de la nivelul mãrii. Am avut un vânt de coadã încât GPS-ul arãta o vitezã de 200 km/h faþã de sol. Ajunºi în Midelt am aterizat în stil elicopter tot pe seama vântului, noroc cã dupã apusul soarelui acesta s-a mai potolit. Însã totuºi a fost extrem de important felul în care am demontat ºi ancorat aripile la sol pentru ca acestea sã rãmânã în siguranþã. Unuia dintre francezi nu i-a ieºit figura ºi a fost azvârlit þinându-se de aripã la vre-o 20 de m exact peste triciclu, ocazie cu care pentru el aventura a luat sfârºit dar a atras ºi mai mult atenþia celorlalþi.
Ziua urmãtoare, stolul a urmat cheile Ziz-ului pe când cei pe motociclete s-au aventurat în tunel în stil “legiune strãinã” dar a nimerit totuºi Er Rachidia, trezindu-se pe partea sudicã a munþilor Atlas. Peisajul s-a schimbat complet, temperatura a crescut cu aproape 30 de grade, vegetaþia a dispãrut iar eu încã încercam sã mã împrietenesc cu KTM-ul de 640. Unul din aceste episoade când credeam cã am reuºit sã-l îmblânzesc a fost atunci când l-am culcat drept în mijlocul unui pârâu pe care vroiam sã-l trec. Motorul a intrat complet sub apã ºi totuºi dupã ce am reuºit sã-l ridic, fãrã vre-un fel de figuri a pornit la prima cheie. Ulterior am tras de el cât am putut ºi poate tocmai din cauza cã eram uºor enervat ºi mergeam mai cu curaj, am mers mai bine ºi fãrã prea multe stângãcii. În tot acest timp zburãtorii pluteau undeva între 3000 ºi 4000 de metrii la rãcoare, pe de-o parte din motivul cã masele de aer de de-asupra stratului de inversiune termicã erau mai liniºtite iar pe de altã parte pentru o mai mare siguranþã în caz de vre-o panã de motor.
Situaþie în care sigura soluþie era sã prinzi o porþiune de drum drept, lucru destul de greu de ales de la înãlþime micã. Cât despre aerodromul Er Rachidia, pot spune cursiv ca este locul unde am fost primiþi regeºte. Ceai de mentã rãcoritor, migdale, fistic, prãjiturele, cola: erau de toate pentru a mulþumi ºi europenii. Apusul ne-a prins în oaza Merzouga. La locul de cazare aflat la poalele dunelor de nisip, atmosfera a fost deosebit de plãcutã. Eram la nici 300 de metrii de platoul amenajat ºi folosit ca aerodrom. La un moment dat, noaptea târziu mã trezesc brusc ºi constat cã s-a înteþit vântul, ies sã vãd ce se întâmplã ºi vãd cã bate chiar dinspre dune astfel încât scuturã aripile legate la pãmânt chiar dinspre bordul de fugã. N-am mai stat pe gânduri, am sãrit pe motocicletã ºi am ieºit pe platou sã verific aparatele de zbor la lumina stelelor. Am descoperit cã erau într-adevãr vreo douã aripi ancorate mai în grabã pe care le scutura rãu vântul ce sufla cu 70-80 de km/h purtând evident ºi particule de nisip. Ajutat de beduinii rãmaºi pe platou în scopul pazei (pe care de altfel i-am gãsit dormind liniºtiþi nederanjaþi de furtunã). Am cãrat bolovani pe care i-am pus peste aripile colegilor neglijenþi pentru ca aventura lor sã nu se termine aici. Spre dimineaþã viteza vântului a scãzut uºor la 40-50 km/h urmând sã se domoleascã ºi mai mult pânã spre dupãmasã, dar seara a-nceput dinnou. Nu prea înþelegeam de ce ºi cum funcþiona ciclul acesta al vântului dar localnicii spuneau cã aºa este normal. Astfel planul de zbor pe acea zi a fost simplu. Am zburat de-a lungul culoarului 330 spre oaza Erfoud de unde am urmat cursul ºoselei, singura ºosea ce mergea spre vest, în speranþa cã dupã vreo douã ore vom vedea camionul lui Bernard la marginea ºoselei. Acesta urma sã ne asigure combustibilul necesar pentru re-alimentare dupã care sã ne putem continua drumul spre urmãtorul punct ales ca þintã – Boulmalne Dades. Prima parte a cãlãtoriei a fost liniºtitã, apoi alimentarea a fost puþin tensionatã din pricina mulþimii de copii ce s-au adunat din satele din împrejurimi. A doua parte a fost un adevãrat un „rock and roll”. Personal, n-am avut chef sã tremur la înãlþimi de mai multe mii de metrii aºa cã am ales sã fac slalom printre diavolii de praf. Aceºtia fiind niºte mini-tornade formate din termici accelerate din pricina temperaturii de la sol. Din fericire erau foarte clar vizibile pentru cã antrenau mult praf ºi nisip. Aveau forma unor stâlpi înclinaþi, la bazã aveau cca. opt-zece metrii diametru ºi urcau pânã la cinci ºase sute de metrii, indicând foarte frumos direcþia ºi intensitatea vântului. Astfel, mã concentram tot timpul sã vãd mãcar una pe care s-o ocolesc dinspre direcþia vântului. Toate bune pânã ce la un moment dat am intrus pe teritoriu stâncos, deci nu mai era nisip la sol, astfel aceste formaþiuni au devenit invizibile. N-a trebuit mult pânã odatã la cca. 1200 m am intrat într-una când brusc orizontul a devenit vertical iar variometrul a început sã þipe indicând pe toate cele trei scalele (Brauniger-ul meu are trei zone de variometru, unul indicã variaþii de pânã la 5 m/s, al doilea pânã-n zece m/s iar al treilea peste aceastã valoare). Am redus imediat acceleraþia dar am lãsat aparatul în virajul foarte accentuat. Dupã cca. ºase spirale, în mai puþin de un minut am ieºit din aceastã mega-termicã undeva pe la 2300 m. La scurt timp dupã aceastã ascendenþã rapidã am ajuns deasupra vãii Todra de unde aveam de zburat în rotorul crestei munþilor Atlas cu vârfuri de 3200 m. Au fost momente când simþeam cã-mi cad plombele, de multe ori 3-4 secunde consecutiv când nu atingeam scaunul ºi tot felul de astfel de forþe care acþionau din toate pãrþile.
La limita crampelor musculare am ajuns al doilea pe aeroportul militar din Boulmalne Dades. La aterizare nu am fost atent la faptul cã aeroportul este la mai mult de 1500 QNH iar din redresare n-a mai ieºit nimic. Am atins pãmântul cu mult peste 100 km/h. ªi de-atunci încã le sunt recunoscãtor bãieþilor de la Apolo din Eger pentru robusteþea trenului de aterizare cu care au echipat Jet Star-ul.
În ce priveºte viteza, în croazierã aceasta era cu douã tãiºuri. E clar cã aparatul meu avea viteza cea mai mare dintre toate cele participante la raliu (cu excepþia girocopterelor desigur). Puteam zbura de jur împrejur oricare alt motodeltaplan atât în plan orizontal cât ºi în plan vertical. În schimb, în condiþii turbulente am fost nevoit sã frânez aripa pe de-o parte ca sã nu accentuez forþele (uneori aºa puºca aripa deasupra mea cã aveam impresia cã voi rãmâne fãrã umbrã) pe de altã parte, ridicând bordul de fugã cu cablurile flatter-ului, aripa Ixess formeazã aºa-numitul profil „S” de la care se auto-stabilizeazã reducând efortul ce trebuie depus de cãtre pilot pentru controlul acesteia. Aici aº mai adãuga ºi faptul cã cu aparatul astfel reglat puteam face fotografii chiar ºi în zonele turbulente în timp ce am vãzut nu odatã aparate la bordul cãrora atât pilotul cât ºi pasagerul se þineau de trapez încercând sã menþinã aparatul în zbor, care ºi aºa se purta ca un taur sãlbatic de la rodeo-ul din San Antonio.

Cazarea a fost la nici 100 de metrii de aeroportul Boulmalne Dades într-un hotel construit în stil colonial în care unele camere erau sãpate în peretele de stâncã, astfel cã nu mai era nevoie nici de aer condiþionat. A doua zi am testat Tanargul cu Balazs dupã care urma sã facem o excursie în canionul Dades la bordul maºinilor de teren pe care le închiriasem sau cãlare pe enduro. Frumuseþea peisajului este de-a dreptul fascinantã. Mai tarziu ne-am propus sã mergem într-o saunã ca sã ne relaxãm puþin ºi muºchi nu doar ochii. Saunã africanã? Asta se poate numii cu adevãrat o senzaþie tare. În primul rând, clãdirea semãna mai mult cu un abator decât cu spa. O camerã fãrã vre-o fereastrã de vre-o 20 de m2, toatã din beton cu douã þevi cât degetul de groase pe unde curgea apa. Dintr-una ieºea apã fierbinte, iar din cealaltã apã rece. Toatã lumea primeºte o gãletuþã de plastic în care sã-ºi facã amestecul de apã, care apoi n-are decât ºã ºi-o toarne în cap sau unde-o vrea în timp ce se tãvãleºte pe podea lângã alþi fericiþi. De-bia apoi începe distracþia, când apar douã mamaie de-ale casei care ia la rând toatã echipa ºi o freacã cu o cârpã ce semãnã mai mult a spãlãtoare de sârmã, clientul stând pe spate sau pe burtã. E cu senzaþional, senzula sau cum vreþi, cel puþin pentru masor(-oare). Uzaþi ºi gãuriþi dar chiloþi are ºi ºefa. Dupã baie, urmeazã masajul sau mai bine zis un fel de mãcinare a oaselor ºi a muºchilor (asta pentru cine are) folosind tehnicile inchizitorilor spanioli în context spa. Nu cred cã vã puteþi imagina, dar în acele momente, meseriaºa se dãdea la tine în forþã. Nu ºtiu dacã i-ar fi plãcut un bãrbat întreg sau unul de-ea dreptul moale dupã ritual dar ºi-a dat silinþa sã ne rupã oasele, ligamentele, sã ne smulgã degetele în timp ce cloncãia din gurã ºi ne bãtea ritmic ºi prietenos pe fiecare cm2 al corpunui. Cu cei care reuºesc sã îndure în liniºte resetarea, aceasta terminã în circa 15 minute lungi cât o lunã de sãpat ºanþuri. Iar cine se vaitã precum ºi Balazs primeºte ca bonus dublarea timpului de tratament.
Întregul program (all inclusive) a costat doar 17 dirham-i adicã cca. 6 lei noi de cãciulã. A doua zi dimineaþã iarãºi eu am urcat pe motor (enduro) pentru a goni spre Ouarzazate prin valea Dades pe unde transportul în comun este cel puþin ciudat ºi dupã cum urmeazã: N-am vãzut pe drum în afarã de Peugeot ºi Dacie „papuc” în a cãrui benã de transport pasageri cãlãtoreau marocanii cu tot cu 2-3 mãgari sau 1-2 cãmile (probabil ca biciclete în loc de rezervã). Pe aeroport i-am zãrit la un moment dat pe deltiºti. Vis-a-vis de astfel de aerodromuri avea Janmi o vorbã: la sosirea în zonã, o luam înainte ºi intarm la verticalã 200m QFE nu chiar deasupra pistei ci puþin mai la distanþã de siguranþã dar foarte aproape aºteptam întreg cârdul cu care fãceam aceastã înþelegere în prealabil ca sã vinã în formaþie, apoi ceream aprobare pentru aterizare de urgenþã ºi aterizam cu toþii odatã între douã aeronave mari de pasageri. Spre surprinderea mea, echipei cãreia anul trecut ia luat peste 40 de minute sã treacã de la Farkashegy la aeroportul Budaörs, acum nu i-a luat nici cinci minute sub conducerea lui Janmi sã aterizeze în siguranþã unul dupã altul ca la carte. Probabil motivaþi de unele convorbiri din staþie în care piloþii de linie raportau cu un glas grãbit: „aºteptãm urmãtoarele îndrumãri dupã aterizarea formaºiei de 11 UL din apropierea pistei...”
ªi ca o cireaºã pe tort, nu aveam de plãtit nici taxe de aeroport deoarece legea cu privire la spaþiul aerian al marocului spune cã participanþii din strãinãtate care participã la raliul aerian sunt scutiþi de impozite ºi taxe pe toate aeroporturile þãrii. Aºa cã de-aveam chef puteam folosi ºi aeroportul internaþional Casablanca pentru ture de pistã de ºcoalã gratis.
Într-o dupãmasã trecând peste munþii Jbel am ajuns în defileul râului Draa de unde a început canicula deºerticã în care am mers încã vre-o 160 de km pânã în oraºul Zagora ce era defapt o oazã de o frumuseþe ca-n poveºti, cu palmieri ºi piscine uriaºe cu ape limpezi ca lacrima ºi Kasbah atrãgãtoare. De data asta ne aºtepta un loc de cazare la care nici n-am visat, personalul fiind îmbrãcat în vechiul stil colonial. Dar dupã cum ºtim cu toþii cã ce e bine nu þine prea mult, doar a doua zi am plãtit preþul acestui lux: A doua zi ne-am cazat în inima Saharei în cort primiþi de nomazii locului. Tabãra plinã de gândaci ºi câteva vipere de nisip, a putut fi localizatã exclusiv cu GPS-ul fiindcã pe hartã nu e nici urmã de aºa ceva. De condiþiile de igienã mai bine dacã nici nu amintim. Ceea ce mi s-a pãrut interesant cã dupã numai câteva zile de trai în condiþii de deºert, moralul turiºtilor (de rang mediu ce eram) se prãbuºea de la o orã la alta. Era Vineri dimineaþa când am plãnuit plecarea din tabãra de corturi, decolaserãm foarte stresaþi mai ales cã beduinii au prognozat cã vremea se va înrãutãþii pe seama nisipului purtat de vântul ce se înteþea din ce în ce mai mult. În marea grabã am comis ºi eu o mare greºealã, amu uitat sã închid uºiþa portbagajului iar la decolare am auzit la un moment dat cã a trecut ceva prin elice... Eram deja pe cale de a mã întoarce ºi ateriza dar am simþit cã elicea nu zdrãngãne, ºi mi-am amintit ºi de faptul cã maºina cu echipament era plecatã demult din tabãrã pentru ca sã ajungã la aeroportul Foum Zguid la 150 de km înspre vest ca sã putem alimenta imediat ce ajungem. Ajuns la înnãlþimea de croazierã m-am uitat în spate ºi am înþeles ce s-a întâmplat. Mi-a cãzut o chingã ce-o aveam pentru ancorare ºi fixare pe maºinã. Din acel moment verificam din minut ãn minut dacã nu cumva îmi voi pierde ºi celelalte chingi. Oricum eram deja fericit cã pentru cel puþin o elice s-a terminat dar era oarecum liniºtitor faptul cã ºtiam cã în camion am mai multe seturi de elici de rezervã. Trebuia doar sã ajung fãrã ca ºi celelalte chingi sã-mi treacã prin elice, lucru care ar fi dus la o aterizare forþatã în deºert ºi mai departe nici nu vreau sã mã gândesc. Din fericire restul lucrurilor n-au ieºit din carenaj, e drept cã am urcat la înãlþime mare unde pe cât posibil sã nu am parte de turbulenþe pe de o parte,iar pe de altã parte ca sã-mi cresc ºansele ca în caz de aterizare forþatã sã prind un platou de pe care dupã schimbul elicei sã pot decola. Har domnului n-am ajuns sã joc acest rol. Nu se vedea nici orizontul nu sã se vadã terenul c-o fi cu stânci sau doar nisipuri miºcãtoare, aº fi aflat doar când intram în contact cu solul...Din fericire am ajuns cu bine, iar în timpul siestei de dupã masã mi-am echipat aparatul cu o elice nouã Arplast Ecoprop ºi apoi am zburat mai departe spre Tarroudant. Dupã o vreme situaþia devenise evidentã în ce priveºte faptul cã vom mai avea nevoie de o realimentare fiindcã pornise vântul dinspre mare iar cele 200 de km rãmaºi nu aveam nici o ºansã sã-i parcurgem dintr-o ºezutã.
Vântul nu mai este laminar. De douã ore ne luptãm cu turbulenþele ºi rezervele de energie ºi combustibil ºi n-am parcurs nici jumãtate de traseu. De-odatã un moto-delta echipat cu motor Rotax 503, o ia la vale (aceste motoare consumã peste 20 l/h cu douã persoane) ºi aterizeazã pe o cãrare paralel cu ºoseaua.
Bernard a auzit convorbirea radio prin care echipajul a raportat cã a rãmas fãrã combustibil ºi ajunge forte repede la locul unde au aterizat. Între timp ne-am adunat cu toþii ºi am aterizat ºi noi. Decizia n-a fost prea bunã, cum am atins solul deja am auzit o piatrã ce mi-a lovit elicea… astfel cã o palã din elicea nou montatã deja ºi-a gãsit sfârºitul. Dupã cum am amintit ºi cu alte ocazii, meritã a ne gândi la capacitãþile pe care le avem ºi în condiþii de stres ºi obosealã. Rezervorul meu avea încã benzinã pentru cel puþin încã o orã de zbor deºi pe ultimul platou n-am apucat sã re-alimentez din cauza schimbului de elice, astfel cã nimeni ºi nimic nu mã obliga sã aterizez ºi eu cu turma dar decizia a fost luatã ºi am constatat ºi consecinþele acesteia. Probabil instinctul m-a încurajat sã aterizez pentru a-mi odihnii braþele ºi muºchii abdominali ce au fost solicitaþi destul de tare pe aceastã porþiune din traseu. Poate dacã eram mai odihnit ºi cu mintea mai limpede, chiar dacã aterizam, o fãceam fãrã motor sau mãcar la redresare tãiam contactul pentru ca elicea sã nu se accelereze dupã ce ating solul…dar, dupã luptã-s mulþi eroi, e simplu sã faci pe deºteptul dupã ce faptul este consumat. Apoi la decolare am ales ºoseaua
chiar dacã pe de-o parte erau fire electrice iar pe cealaltã probabil fire de telecomunicaþii. Între cele douã nu erau nici 20 m iar vântul bãtea din lateral evident. Oricum plãcerea a fost de partea mea ºi pare cã nu numai. Tot cârdul a ales sã încerce de pe ºosea. Cu trapezul în burtã am aºteptat pânã m-am accelerat la 100 de km/h rulând pe asfalt dupã care am slãbit ºi am ieºit rapid dintre cabluri.
Ajunºi cu greu în Tarroudant, din fericire iarãºi am fost primiþi într-un hotel cu piscinã ºi umbrã de palmieri. În acea zi am reuºit sã facem rost chiar ºi de bere ºi chiar pe bani (dirhami) mãrunþi. Era la cutie de 250 ml e drept dar mãcar reuºeam sã comunicãm, mai ales Balázs care a trecut 200 km de dune ºi alþi 300 de km de ºosea stricatã cãlare pe KTM. Probabil de-acolo i se trage faptul cã deja vorbea marocanã. A doua zi, din cauza ceþii de la malul mãrii nu s-a putut pleca decât dupã ora 11 spre aeroportul Agadir. Dar asta nici n-ar fi fost o problemã dacã nu s-ar fi pierdut vremea ºi în Agadir din cauza unor formalitãþi, apoi cu alimentarea de pe cisternã iar pe când porniserã toþi spre Essaouira deja bãtea vântul cu 40-50 km/h ºi în mod evident din direcþia de mers. Acestea fiind condiþiile, aparatele dotate cu motor 912 mergeau cât de cât fãrã probleme dar cele în doi timpi mai greu, trei dintre ele au ºi aterizat pe ºosea (alte terenuri de aterizat forþat nu prea erau) pentru a re-alimenta. Veºnicul aiurit Pierre Joseph, acel paraºutist amator care nu urca nici într-un 737 fãrã paraºutã ºi-a pierdut staþia radio, busola ºi oricum de obicei era ultimul... se lãsa aºteptat. De data asta a întârziat mai mult fiindcã a aterizat undeva pe plajã pentru a-ºi verifica nivelul de combustibil, apoi pe când sã decoleze a venit fluxul ºi n-a reuºit, ba chiar s-a rãsturnat dar din fericire n-a pãþit nimic trebuind doar sã rãmânã acolo peste noapte. A doua zi a reuºit ºi a ajuns din urmã trupa dar n-a reuºit nimeni sã-l facã sã dea detalii înflorite dupã cum bine obiºnuia alteori. În Essaouira am dat un tur prin „souk” (bazar) pentru a cumpãra suveniruri ºi cadouri ceea ce avea sã însemne cã ne apropiem de finalul aventurii.

A doua zi am mai avut de mers 230 de km dar aceºtia au trecut foarte rapid ºi confortabil deoarece am avut parte de vânt de coadã pe tot parcursul traseului, astfel ºi motoarele au mers mai relaxat. Deseori zburam doar la 10-20 de metrii înãlþime cãutând parcã ceva emoþii zburând peste intelectualitatea ciobanilor ce-ºi pãºteau cãmilele în acea parte a locului.
ªi apoi iarãºi Marrakech: dezechiparea, demontarea, împachetarea, cina festivã de searã, iar a doua zi Royal Air Maroc ºi apoi Malev pânã acasã. Multe luni mai trebuie sã treacã pânã reuºim sã procesãm multitudinea de întâmplãri ºi trãiri de care am avut parte în aceste zile pline de aventurã. Zile de oazã în deºertul din mijlocul vieþii cotidiene.

Az útvonal / L'itinéraire