Cross-Country in Ardeal

A zbura în ardeal, pentru mine întotdeauna este o euforie.
Nu numai pentru faptul cã-mi împlinesc vise din copilãrie pe care le trãiesc din plin odatã cu fiecare zbor dar ºi prin frumuseþea peisajului de pe aceste meleaguri. Sigur, acest lucru este total subiectiv dar dacã ne adâncim în acest subiect, ne dã de gândit ºi faptul cã de-a lungul secolelor, þara din braþele Carpaþilor a fost numitã “Grãdina Zânelor”.

Anul acesta, doar la sfârºitul lunii iulie a sosit timpul sã facem un raid “mai serios” cu paramotoarele. Am sosit doar noaptea la ora trei din Ungaria, iar dupã un somn de douã ore ºi jumãtate m-am trezit neobiºnuit de plin de energie ºi pornesc spre locul de întâlnire stabilit zilele interioare cu prietenii cu care am plãnuit aceastã ieºire. La doar câþiva km la nord de Târgu-Mureº am gãsit un teren proaspãt ºi umed de roua dimineþii unde am despachetat ºi ne-am verificat cu atenþie aparatele, am umplut rezervoarele dupã care am întins aripile ºi în ciuda faptului cã iarba era destul de mare, am decolat cu toþii “din prima”. Profitând din plin de calitãþile aripii MotoNemo colegul nostru Leon care are doar puþin peste o orã de zbor la ora actuala cu paramotorul, a decolat fãrã probleme. Ne-am aventurat la drum fãrã o hartã, busolã sau GPS, astfel la briefingul de dinaintea decolãrii ne-am înþeles cã toþi se vor þine dupã mine iar eu voi avea grijã sã nu mã distanþez prea tare având viteza cea mai mare având aripa încãrcatã la limita superioarã. N-am zburat niciodatã prin zonã dar ºtiam cã mergând spre rãsãrit, mai devreme sau mai târziu voi vedea drumul naþional pe care dacã-l vom urma spre nord, nu vom putea ocoli întâmplãtor oraºul (staþiunea) Sovata – prima þintã propusã. Apoi în direcþia nord-est vom ajunge în municipiul Reghin – a doua þintã ºi locul de reºedinþã al colegului nostru Leon, de unde ºerpuind pe firul apei Mureºului vom ajunge înapoi la locul de decolare.
Marius zbura cu un “Action”, iar Adi ºi cu mine câte un “ReAction”, astfel îmi era puþin teamã de faptul ca Leon cu MotoNemo nu va reuºi sã þinã pasul cu aripile noastre de vitezã dar am rezolvat problema cotind ºi spiralând cercetând fiecare copac mai înalt, cãpiþele de fân, sãrind peste crestele dealurilor, adâncindu-ne prin vãi, zbor în formaþie, fotografii ºi alte cele în timp ce Leon mergea drept aþã spre reper þinând cei 150 m de sol.
Aceasta este zona în care zonele de câmpie se transformau uºor în dealuri. La est de râul Mureº întâlnim „un fel de stepã” înierbatã cu soluri roditoare lucrate cu grijã de agricultorii locului, pãduri dese de foioase. Avansând spre rãsãrit peisajul se schimbã ºi se înalþã astfel ajungem rapid deasupra primului munte - Bechiciul care este ºi el împãdurit iar spre vârf se zãresc ºi brazii.
Chiar în umbra muntelui, în prima vale se ascunde Sovata. Dupã o orã de zbor spiralam deja deasupra vestitului lac cu apã sãratã – Lacul Ursu. Dupã ce am fãcut inventarul vilelor, castelelor ºi hotelurilor de lux din zonã a venit vremea sã mã ocup puþin de colegii de escadrilã. Astfel ne-am apropiat unul de altul, am verificat nivelul de combustibil al fiecãruia dupã care am decis sã mergem mai departe fãrã escalã pânã la Reghin. Rezervorul meu l-am verificat fãcându-i o pozã ºi analizând pe afiºajul digital al aparatului nivelul care s-a dovedit a fi mai mult decât acceptabil, calculând mai apoi cã ºi Simonini-ul poate consuma trei litrii/h fãrã a face economie dacã este bine reglat.
În dreapta noastrã se înalþã munþi Gurghiului cu vârfurile ascunse în aburii pâraielor. Am survolat Câmpu Cetãþii vestit pentru pãstrãvãriile din zonã de unde puteam deja observa locul unde zumzãie oraºul Reghin. Golind încet rezervoarele ne-am înãlþat uºor sperând la vânt de spate. De sus se vedea foarte bine platoul care a fost folosit ca cel mai mare aerodrom din zonã în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, loc despre care am aflat cã pânã prin anii 70 ascundea piese ale avioanelor de luptã Messerschmitt. Am ajuns la marginea oraºului reghin dupã douã ore ºi vreo patruzeci de minute cu o înãlþime de aproape 1000 m ceea ce ar fi fost un real avantaj în cazul în care vre-unul din noi ar fi rãmas fãrã benzinã pentru a putea ateriza în siguranþã. Ori noi intenþionam sã aterizãm la o benzinãrie pentru a nu complica prea mult strategia de alimentare cu combustibil ne având canistre sau alte mijloace de transport al combustibilului. Astfel, zis ºi fãcut. Am gãsit o benzinãrie particularã la marginea oraºului care nu era împânzitã de cabluri electrice sau alte obstacole de care nu aveam cum sã ºtim doar când am ajuns la faþa locului ºi am executat un “tur de pistã” pentru recunoaºtere ºi memorare a posibilelor obstacole. În spatele benzinãriei stãtea o casã mare cu etaj, curte largã, piscinã, grãdinã japonezã ºi alte lucruri fanteziste. Dupã cum stãtea steagul pe clãdire am intuit direcþia ºi locul în care voi ateriza, un teren de cca. 20x20 de metrii cu clãdirea de-o parte ºi o macara pãrãsitã de cealaltã parte care continua cu un teren denivelat, gard de sârmã ºi alte obstacole care pândeau pe cel care rata locul de aterizare. N-am aterizat din prima, am mai fãcut un tur de-asupra castelului , am traversat curtea foarte jos, am urcat puþin sã trec gardul dupã care accelerând uºor ºi simultan am frânat puternic dupã care am aterizat în nici doi paºi pe prima parte a terenului þintit. Am reuºit s-o fac cu precizie aºa cum mi-am dorit. N-am apucat sa-mi strâng aripa, ºi vãd ca ºi Marius s-a eºalonat pentru aterizare trecând gardul de fier forjat cu motorul oprit ºi cu vitezã destul de mare în stil “zbor liber”, a planat uºor peste locul cel mai prielnic ºi a aterizat mai puþin elegant printre denivelãri, ne reuºind sã alerge, aripa l-a depãºit ºi a lovit solul cu bordul de atac. Între timp, de la etajul casei au ieºit câteva doamne destul de sumar îmbrãcate sã admire operaþiunile noastre, femei despre care am presupus ca sunt tot angajate ale benzinãriei care probabil oferã servicii suplimentare camionagiilor în perioada de odihnã, asta deoarece erau foarte bine dotate de la mama naturã lucru care nici nu s-au strãduit sã-l ascundã. Probabil ele au fost vinovate ºi în cazul lui Marius distrãgându-i atenþia într-un moment destul de nepotrivit, nu de alta dar e prima oara când îl vãd ratând aterizarea. Imediat dupã a ajuns ºi Adi, un elev pilot al lui Marius care zbura cu paramotorul pentru a patra oara daca nu mã înºel ºi ce sã vezi, dupã turul de recunoaºtere a venit cu precizie pe mijlocul terenului ideal frumos reuºind sã evite ºi cãderea aripii pe macaraua de alãturi dupã aterizare.
Leon era puþin întârziat de la aceste evenimente ne având ocazia sã profite din experienþa celor care au aterizat, astfel dupã câteva minute ajungând cu înãlþime apreciabilã la verticala noastrã a hotãrât sã nu riºte o aterizare pe un teren aºa strâmt ºi plin de obstacole având în vedere cã ºi el era începãtor. Astfel el a trecut voios ºi s-a îndreptat spre Târgu-Mureº deasupra albiei Mureºului care era paralel cu ºoseaua la doar 50-80 de metri de aceasta ºi nici 100 de metrii de benzinãria unde aterizasem noi ceilalþi. Zbura cu MotoNemoul de 27 de metrii pãtraþi ºi am zis cã poate are ºanse sã ajungã pânã la locul de decolare dintr-o bucatã cu cele 70 de kilograme ale sale, dar n-a fost aºa. De-abia luasem un gât de apã mineralã pe terasa benzinãriei ºi a sosit mesajul de la Leon cã a aterizat pe malul Mureºului în panã de benzinã ºi ne aºteaptã sã încercãm sã-l alimentãm.
Am creat puþinã vâlvã în zonã, proprietarul a sosit ºi el cu interes bombardându-ne cu întrebãri despre aparate. Deja a ºi vrut sã cumpere un aparat, cel mai scump dintre toate. Noi vãzând cã trecuse ºi de ora amiezei ne-am echipat ºi am stabilit ordinea de decolare. Adi a plecat primul din a doua încercare dupã ce prima oarã era sã ducã macaraua. Apoi a reuºit ºi Marius dupã un start lung cu alergare prin boscheþii prin care a trecut ºi la aterizare. Eu am plecat de parcã aveam postcombustie, probabil am avut noroc ºi cu o micã declanºare deoarece la acea orã deja au început termicile sã scuture masele de aer. Înainte de pãrãsirea zonei am executat câteva manevre elegante spre bucuria celor ce sau adunat sã caºte gura dupã care am pornit în cãutarea lui Leon. De-abia dupã vre-o jumãtate de orã, fiind la verticala Dumbrãvioarei am zãrit aripa lui întinsã la marginea unul lan de grâu pe cere tocmai secera o combinã. Dupã urme ne-am dat seama ca a aterizat undeva în mijlocul parcelei cu grâu deºi la nici 200 de metrii îl aºtepta un teren cu iarbã proaspãt cositã. Am aterizat acolo, am transportat ºi echipamentul lui Leon pe iarbã dupã care i-am turnat combustibil direct din rezervor în rezervor în timp ce el ne-a povestit cã se aºtepta deja sã i se opreascã motorul de aceea zbura cu înãlþime din ce în ce mai micã…Asta în loc sã fi urcat cât mai sus pentru a avea timp suficient pentru aºi calcula priza de aterizare pe un teren cât mai prielnic, dar asta rãmâne pe data viitoare, acum e în procesul de acumulare de experienþã. Totuºi eu îndrãznesc sã cred cã dacã ar fi procedat astfel ar fi avut ºanse reale sã ajungã pânã la locul de unde am decolat în acea dimineaþã cu ajutorul vre-unei termice care erau deja pretutindeni având în vedere cã eram deja la mai puþin de doi km de locul unde am decolat ºi în plus altfel nu aducea nici puncte negre pentru paramotoriºti evitând cãlcarea grâului chiar înainte de seceriº. Punct negru materializat prin cele povestite de Marius care a plecat ultimul de pe câmp cu mici greutãþi deoarece se schimba în continuu direcþia vântului astfel: dupã mai multe ratãri a cerut ajutorul unui þãran care stãtea la marginea câmpului ºi privea tentativele de decolare ale lui Marius, la care acesta a refuzat categoric sã-l ajute sã-ºi întindã aripa. Cu toate acestea, mie mi s-a pãrut cã primul raid parcurs în triunghi al anului pe meleaguri transilvãnene a luat sfârºit cu bine.

Sã vedem cum a trãit aceste clipe frumoase colegul nostru Ady:

Într-o vineri dimineaþa devreme ne-am întâlnit la benzinãria de lângã locul de decolare, am umplut rezervoarele ºi am ieºit pe câmp, am instalat mâneca de vânt, pregãtiri ºi apoi am decolat pe rând.

Era o rãcoare plãcutã a unei dimineþi de varã cu atmosfera cât se poate de calmã idealã pentru zbor, ba mai mult era ºi o adiere de vânt laminar stabil de nord-vest care sã ne ajute la decolare. Prima þintã era Sovata la cca. 60km în inima transilvaniei, renumitã pentru bãile sãrate în lacul Ursu. Dupã ce am decolat cu toþii, am intrat pe direcþie si “tai-o” peste dealuri spre þintã. Era un peisaj grandios cu pãdurile fumegând uºor de aburii care se ridicau uºor în rãcoarea dimineþii, vãile încã umbrite, soarele era de-abia la 10 grade de orizont, începea totuºi sã ne mângâie cu razele ei strãlucitoare ºi bine venite în vântul de 50 km/h în medie cu care avansam. Fiecare din noi aveam viteze diferite odatã pentru cã aveam aripi diferite ºi încãrcate diferit astfel trebuia sã ne aºteptãm unii pe alþii din când în când lucru care nu-I venea greu nici unuia fiindcã între timp ne distram zburând în zig-zag la joasã înãlþime fãcând slalom printre copaci explorând amãnunþit frumuseþea locurilor. Timpul trecea rapid ºi deodatã dupã ce am trecut primul deal mai mare sau un munte mic Bechiciul, am ajuns exact la verticala primului punct þintã – Sovata unde am intrat pânã de-asupra lacului încântaþi de priveliºte ºi de atenþia primilor clienþi ai locului care intraserã deja la bãlãcit în lac. Dupã câteva viraje “la cuþit” am luat direcþia urmãtorului punct din planul stabilit - oraºul Reghin care mai ca se putea zãri în depãrtare fiind exact în direcþia unei vãi mai largi în capãtul acesteia la intersecþia cu valea Mureºului. ªtiam ca nu vom putea parcurge întreg traseul cu un rezervor ºi speram sã avem loc degajat în apropierea unei benzinãrii de la marginea Reghinului care-l vizasem anterior pentru astfel de raiduri în zonã. Ajunºi la faþa locului am constatat cã terenul e destul de strâmt unde am putea ateriza, totuºi am hotãrât sã aterizãm chiar lângã benzinãrie pe un culoar care din fericire avea si direcþia vântului prielnicã dar obstaculatã de-o parte ºi de alta. Nu era nici lung se termina cu ºoseaua ce lega Târgu-Mureºul cu Reghinul. Astfel am ºi aterizat care cum am apucat mai puþin colegul nostru Leon care a decis sã-ºi încerce norocul ºi sã meargã mai departe de-aici spre Târgu-Mureº intrând pe valea mureºului direct spre locul de unde am decolat de dimineaþã. Noi cei de jos am intuit deja ca nu va reuºi deoarece zburasem deja mi mult de trei ore ºi mai avea mai bine de o orã de mers ceea ce nu prea încãpea. Dupã nici 20 de minute am primit mesajul care confirma faptul ca n-a ajuns dar a aterizat cu bine pe malul mureºului.
Noi fiind gata alimentaþi am decolat pe rând ºi am pornit spre el cu gândul cã-i vom transfera de la noi ceva combustibil ca sa ajungem cu toþii înapoi. Dupã decolare, colegi mei Marius ºi Gyuri având viteze mai mari deoarece încãrcau mai bine aripile au luat-o înainte iar eu am intrat la verticala satului unde am crescut pe Gorneºti, un sat de pe malul drept al mureºului dacã privim din aval, loc în care am copilãrit multe veri consecutive experimentând pe viu peripeþiile lui Creangã. Locuri frumoase ºi intens trãite aºa cum are fiecare dintre noi câte un loc în adâncul inimii de care se leagã cu multe sentimente imposibil de exprimat în cuvinte. Acestea sunt locurile în care am visat pentru prima oarã sã zbor privind berzele de pe iazurile din albia veche a mureºului. Aici mi-am dorit sã fiu pasãre ºi sã vãd totul de sus, sã impun regulile jocului pe terenul de joacã sã vãd totul dintr-o privire. Astfel dupã ce am fãcut turul de onoare am fãcut cu mâna celor dragi bunici, prieteni vechi din copilãrie, vecini ºi alþii care mã ºtiau deja zburãtor dar care încã n-au avut ocazia sã mã vadã în evoluþie, i-am salutat bucuros ºi am pornit mai departe în cãutarea colegilor mei.

A fost o experienþã deosebitã pentru mine una pe care o visez de mult.
Între timp, colegii mei l-au gãsit ºi pe Leon, ba mai mult, când am ajuns ei deja se pregãteau de decolare. Totuºi am aterizat ºi eu, le-am zis în douã cuvinte de ce am rãmas în urmã aºa de mult dupã care am decolat spre locul unde am lãsat maºinile ºi de unde am plecat de dimineaþã, loc care era la nici zece minute de câmpul lui Leon dupã cum l-am denumit.
În concluzie, a fost extraordinar ºi de-abia aºtept urmãtoarea ieºire de acest gen “cross-country” la propriu.
Doar aºa în ºoaptã, cã n-am reuºit sã mã abþin, vreau sã mai spun doar cã deja am ºi plãnuit ceva ºi pentru luna august despre care vã voi povesti la momentul potrivit. De altfel, motivul principal pentru care m-am scãpat este pentru a invita cu aceastã ocazie pe toþi amatorii acestui sport minunat sã ia legãtura cu noi pentru a plãnui ºi a zbura împreunã ºi a ne bucura de satisfacþiile zborului.